Cum e să-ţi pierzi mama la 14 ani

La început nu am conştientizat, eram prea copilă. A plecat lăsându-mă singură gândindu-se doar la şansa de a-mi oferi un viitor mai bun.
Nu a fost lângă mine la vârsta adolescenţei când aveam cea mai mare nevoie de sfaturile ei, nu a fost alături de mine când am avut primul examen sau primul iubit. Le-am făcut pe toate singură, alegându-mi singură drumul pe care să-l urmez. Am judecat singură cum trebuie să acţionez într-o problemă, mi-am dat sfaturi singură.
Nu ştiu cum am rezistat atâta timp. Nu ştiu de unde am adunat forţă pentru a trece peste coşmarurile copilăriei sau peste nopţile cu tunete când mă băgam toată sub plapumă sperând să se termine mai repede.
Nu o învinuiesc pentru că a plecat, nu aş putea face niciodată acest lucru. Pot doar să-i mulţumesc pentru că îmi oferă tot ce am nevoie şi mai ales iubire, o iubire în felul ei…o iubire în felul meu.
Poate că mulţi ar critica-o la sânge că şi-a lăsat copilul singur la vârsta la care avea cea mai mare nevoie de ea şi că l-a revăzut abia după doi ani. Eu nu pot face acest lucru, eu pot învinui doar circumstanţele, nevoile.
Am trăit departe de ea 8 ani…şi o fac în continuare. Nu oricine ar fi rezistat, ca mamă sau ca simplă copilă. O respect mai mult ca pe oricine în această lume pe fiinţa care a făcut cele mai mari sacrificii pentru mine şi mă gândesc dacă într-o zi voi putea deveni la fel de puternică şi la fel de devotată pentru copilul meu.